Când presa tipărită recompune istoria

Citesc, deci exist. Şi exist ca să citesc…

Chiar dacă nu pot transmite prin ecranul calculatorului senzaţiile pe care le am când ţin în mână ediţii din anii ’20, din perioada neagră a comunismului stalinist, din cea trăită în vremea „Epocii de aur” sau din anii de după Revoluţia din 1989, „Arhiva mea de presă” încearcă să reconstituie fragmentar crâmpeie din prezentul trecut.

La bună citire!

©Fotografiile şi textele de pe acest blog sunt protejate de Legea Drepturilor de Autor şi pot fi reproduse numai cu acordul explicit al autorului. Încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală se pedepseşte conform Codului Penal.

Despre Societatea Comunală a Tramvaelor Bucureşti, în 1948

Societatea Comunală a Tramvaelor Bucureşti – pagină de publicitate din ziarul Naţiunea (condus de George Călinescu) din 1 decembrie 1947. Din care aflăm, printre altele, că, pe atunci, Capitala avea în jur de 1.500.000 de locuitori, „fără să se ţină seama de populaţia flotantă„. Mai aflăm şi că „acest serviciu general a avut şi el de suportat consecinţele nefaste ale războiului ca: bombardamente aeriene, distrugeri prin rechiziţii, lipsa de materiale, etc (sic!) – astfel că în Februarie 1947, datorită şi iernii grele (sic!), ajunsese să nu mai poată circula decât cu un număr de 107 trenuri tramvae şi nici un autobus„. Mai aflăm şi că depoul de tramvaie din spatele clădirii Guvernului era denumit încă oficial „Bonaparte”, iar uzinele botezate ulterior de comunişti „Republica” purtau încă numele creatorului lor – Nicolae Malaxa

Numai cu Zelio distrugeţi aceşti duşmani vătămători! – Şarmul cosmopolit al reclamelor interbelice (XVIII)

Cereţi la drogherii…

Braşov 1915

Ilustrată din Braşovul începutului de secol XX

Salutări din Azuga anului 1912

O „cartă poştală” tipărită la editura „Nea Lache” Manolescu, din Breaza de Sus, acum mai bine de o sută de ani şi trimisă prin „Union Postale Universelle”

Foi de călătorie pentru ziarişti, în 1929

Madgearu şi ziariștii. La rândul său eseist și jurnalist,  Virgil Madgearu (la acea vreme ministru ad-interim al comunicațiilor din partea PNȚ)  era sensibil la nevoile breslei.  Stan Vidrighin, militant al Marii Uniri de la 1918,  după ce a fost primar al Timișoarei în perioada 1920-1922, a venit în București, unde a fost, pe rând, director general la Poșta și Telecomunicațiile Române, apoi director al CFR. Din ziarul Dimineața, din 21 septembrie 1929

Breaking news în Scânteia anilor ’50: desmiriştitul

În 1950, ”quality paper-ul” partidului titra mare pe prima pagină un îndemn mobilizator care avea să dea o lovitură de moarte imperialismului american (căde-ţi-ar bomba-n ocean!)

Democraţia populară, instaurată în 1947 cu sprijinul neprecupeţit al tancurilor frăţeşti, instituise un suflu cu totul nou şi în presa centrală. Nu de informaţii destabilizatoare avea nevoie omul nou. Ci de informaţii practice, to’arăşi, pentru ţăranii muncitori, muncitorii ţărani şi prostime în general. Sus pe schele, pe tractoare, la Canal sau în minele de plumb, oamenii muncii de la oraşe şi sate aşteptau cu sufletul la gură şi frica în pantaloni preţioasele indicaţii date de conducerea superioară de partid. Numai aceasta, prin iluminarea venită de la Răsărit, avea harul suprem, clarviziunea, darul cunoaşterii. Ştia, spre exemplu, cu exactitate, când trebuia făcut desmiriştitul. Milenii de-a rândul, ţăranii „exploataţi sângeros” de „blestematele regimuri burghezo-moşiereşti” trăiseră în ignoranţă, lucraseră pământul fără habar. Desmiriştiseră în neştire, bezmetic, fără metodă. Acum, partidul unic, prin organul său de presă, Scânteia, coordona plenar miriştile pline de păioase ale patriei. Întrecerea socialistă se derula cu înfrigurare, pe fiecare pârloagă. Prima pagină a cotidianului Scânteia din 3 iulie 1950 titra călăuzitor, mobilizator şi năucitor: „Pentru recolta viitoare să facem acum desmiriştitul”. Un îndemn colectiv, în faţa căruia nu exista replică. Şi dacă ar fi existat, ea ar fi fost rapid combătută cu o Volgă neagră, trasă în miez de noapte în faţa casei. În viziunea şefilor cu propaganda, trebuia probabil ca, în urma lecturării (în colectiv, evident!) a articolului din Scânteia, fiecare om al muncii să dea fuga pe cea mai apropiată tarla şi să înceapă neîntârziat desmiriştirea, astfel încât capitaliştii de peste gardul lagărului libertăţii popoarelor („imperialiştii americani, englezi şi slugile lor mârşave de felul bandei criminale a fascistului Tito”) să crape de ciudă.  Ăsta da breaking news!

Monte Carlo 1937

1937, undeva pe Coasta de Azur, probabil în Monaco

Car cu boi, pe la 1920

Imaginea emblematică a României rurale din anii interbelici

Cu bicicleta în La Belle Époque

Emanciparea femeilor e strâns legată de răspândirea bicicletei, la începutul secolului XX. Aici, un instantaneu al vieţii boeme din La Belle Époque, pe la 1900

Despre chiaburi, chiaburoaice şi despre isteria demascărilor staliniste

”Pârăști și câștigi!”. Cele mai bune delațiuni erau publicate în ziarul Scînteia

CHIABÚR, –Ă, chiaburi, -e, s. m., adj. (Țăran) înstărit, bogat. – Din tc. kibar.
Sursa:DEX 1998.

La doar trei ani de la abdicarea Regelui Mihai I, și de la acapararea totală a puterii, presa comunistă se transformase radical. Mai bine zis, dispăruse și fusese înlocuită cu un soi de gazetă de perete cazonă. Din mediu de informare, devenise un mijloc de propagandă furibundă. Comunismul nu avea timp de subtilități. Nu mai ținea seama de nevoile individului. Opera en-gros, cu ”masele largi de oameni ai muncii”. Avea nevoie de liniște perfectă în spațiul pe care tocmai îl ocupase și pe care îl voia transformat cât mai curând într-o imensă cazarmă. Acțiunea de eliminare a oponenților regimului era în sine parte a planului de deznaționalizare și de transformare a României în gubernie sovietică. Era vremea obedienței, a spiritelor slabe, ușor de mânuit, ușor de îndoctrinat – cadrele de nădejde de care avea nevoie partidul unic pentru a-și asigura puterea deplină. Eliminarea oricărei potențiale opoziții viza toată țara, inclusiv lumea satului românesc. Orice gospodar mai înstărit era considerat automat ”chiabur” – un potențial ”dușman al poporului”, iar cea mai mică delațiune era suficientă pentru a-l arunca în închisoare sau la Canal. Tocmai de aceea, presa încuraja și saluta prin articole triumfaliste orice ”demascare” a câte unui astfel de ”sabotor” al vajnicei construcții socialiste.

Titluri pueril-tragi-comice în Scînteia din 1950. În spatele lor, teroarea regimului de ocupație