Despre chiaburi, chiaburoaice şi despre isteria demascărilor staliniste

În viziunea ziarului Scînteia lipitorile chiabureștitrebuiau demascate ffără milă

”Pârăști și câștigi!”. Cele mai bune delațiuni erau publicate în ziarul Scînteia

CHIABÚR, –Ă, chiaburi, -e, s. m., adj. (Țăran) înstărit, bogat. – Din tc. kibar.
Sursa:DEX 1998.

La doar trei ani de la abdicarea Regelui Mihai I, și de la acapararea totală a puterii, presa comunistă se transformase radical. Mai bine zis, dispăruse și fusese înlocuită cu un soi de gazetă de perete cazonă. Din mediu de informare, devenise un mijloc de propagandă furibundă. Comunismul nu avea timp de subtilități. Nu mai ținea seama de nevoile individului. Opera en-gros, cu ”masele largi de oameni ai muncii”. Avea nevoie de liniște perfectă în spațiul pe care tocmai îl ocupase și pe care îl voia transformat cât mai curând într-o imensă cazarmă. Acțiunea de eliminare a oponenților regimului era în sine parte a planului de deznaționalizare și de transformare a României în gubernie sovietică. Era vremea obedienței, a spiritelor slabe, ușor de mânuit, ușor de îndoctrinat – cadrele de nădejde de care avea nevoie partidul unic pentru a-și asigura puterea deplină. Eliminarea oricărei potențiale opoziții viza toată țara, inclusiv lumea satului românesc. Orice gospodar mai înstărit era considerat automat ”chiabur” – un potențial ”dușman al poporului”, iar cea mai mică delațiune era suficientă pentru a-l arunca în închisoare sau la Canal. Tocmai de aceea, presa încuraja și saluta prin articole triumfaliste orice ”demascare” a câte unui astfel de ”sabotor” al vajnicei construcții socialiste.